Robbie

Zeci, poate chiar sute de idei se învârt în capul meu la momentul la care înşir aceste amalgame de litere. Mă doare capul. Probabil unele dintre ele fac wrestling sau box. În anumite momente am impresia că unele şi-o trag. În momente ca astea nu-mi pasă, şi le rup mâinile, picioarele, capetele, şi le arunc în acest coş de gunoi infect al imaginaţiei mele, denumit într-o manieră pompoasă, blog.

Vreau să mă schimb. Nu radical, nu mă rad în cap, nu devin ateu, nu îmi schimb sexul, nu îmi uit prietenii. Vreau doar să schimb ceva la mine, sunt stupid de imperfect şi aproape că am impresia că-s predestinat să fiu singur. Chestia amuzantă e că nu cred în destin, sau noroc. De ce nu cred în noroc? Pentru că îmi dă palme foarte rar. Şi când se întâmplă, îmi place să cred că Dumnezeu e de vină, şi nu norocul. De fapt, Dumnezeu e de vină pentru tot ce mi se întâmplă, ce ţi se întâmplă ţie, ce ni se întâmplă nouă sau ce li se întâmplă lor. Lui trebuie să-I mulţumim pentru că E atât de genial, pentru că ne-a aruncat pe pământ şi ne face să suferim în fiecare zi doar pentru a nu ne plictisi. În rest, ne lasă liberi. Iar dacă i se pune pata, poate oricând să îşi exercite puterea şi să spună stop joc, sau game over, după cum are chef la ora respectivă. Şi te trezeşti otrăvit cu o ciupercă malefică, la fel ca Super Mario. Diferenţa? Tu nu poţi să o iei de la capăt ca să încerci să salvezi prinţesa.

21.40: Nu mă întreba de ce încerc să scriu la ora asta. Mă doare capul. Mă dor dinţii. “Consumul excesiv de sare, zahăr…” Ah, nu puteai să-mi spui mai devreme, înainte să apuc să mă îndop cu atât cancer alb sub diverse forme azi?

Vreau să citesc. Vreau să văd un film bun, vreau să văd un film bun de la cap la coadă, care să nu aibă un început plictisitor, sau, mai rău, un final asemenea. Vreau să citesc o carte bună. Să ascult muzică bună.

Ploo.

În încheiere, scuze. Ştiu că e deja prea târziu pentru unele, dar vi le ofer, chiar dacă deja mi-am oferit spre consum ideile mele de prost gust.

Uite că s-au făcut zece zile de când n-am mai scris nimic. Şi pe bune, n-am mai scris nimic. În răstimpul ăsta am apucat însă să văd nişte filme bune, de menţionat şi de revăzut Once, şi să citesc o carte superbă, Torturaţi-l pe artist. În schimb, n-am făcut altceva decât să o lălăi prin casă, sau prin promenade aleatorii prin veşnicul Bucureşti sau să încerc să scriu un scenariu. Am abudent de multe idei de scenarii, romane, poveşti, stupizenii d-astea, dar deşi îmi pierd de-a dreptul câte 12 ore pe zi stând aproape degeaba, nu scriu, uneori pentru că mi-e lene, uneori pentru că n-am rezervă la stilou şi mi-e lene să deschid caietul, uneori când nu găsesc caietul sau uneori când mă pierd în albul foii. Albul pur, albul nesigur.

În altă ordine de idei, rămân surprins pe zi ce trece de oamenii care mă tot salută pe messenger spunându-mi că mi-au citit blogul şi că le place, sau de oameni care aşteaptă să scriu ceva interesant. Acestora le dedic acest post, şi le cer scuze pentru lenea mea atotcuprinzătoare, motivând prin faptul că încerc să-mi încropesc o listă cu lucruri utile pe care le pot face cu viaţa mea. Exceptând lecţiile de zbor care ar putea sfârşi cu un eu conturat lasciv cu cretă pe asfalt.

În curând poate voi scrie ceva interesant pe-aici. Având în vedere că e doar un coş de gunoi, ar trebui să scriu ceva, orice, deci se presupune că-mi va fi uşor. Practic, vacanţă plăcută, şi ne vedem când v-amintiţi că exist.

E nevoie de o macara ca să construieşti o macara, e nevoie de un gând pentru un cuvânt, e nevoie de un ou pentru o găină şi de o găină pentru un ou, e nevoie de ceva bunătate pentru a face rău, e nevoie de una pentru a o avea pe cealaltă, nu e nevoie de timp ca să te îndrăgosteşti dar e nevoie de ani ca să înţelegi ce e dragostea, e nevoie de puţină linişte pentru a face zgomot…

Jason Mraz – Life is Wonderful